Ma aflam ieri (bineînţeles cu treabă) în Magazinul Unirea. Am comandat un produs şi trebuia să îl ridic. Doar că trebuia să aştept să îl aducă din depozit. Nici o problemă, şi aşa traficul auto era infernal, m-am gândit să mănânc ceva pentru că nu se ştie cât voi sta în trafic...
Urc eu frumuşel la etajul 4, acolo unde este complexul de restaurante, cafenele şi fast-fooduri. Sincer, nu îmi făcea nimic cu ochiul, aşa că după ce dau o tură, mă hotărăsc să încerc mâncare chinezească. Restaurantul arăta draguţ, curăţel, aranjat după cum îmi închipuiam că ar trebui să arate un restaurant cu specific chinezesc (nu am mâncat pâna acum la unul). O singură tipă era la masă, în rest era liniște, se auzea doar zumzetul de pe restul etajului şi o muzică de fundal... Am comandat ceva (la recomandarea chelneriţei), m-am aşezat comod, am desfăcut ambalajul la cele două beţişoare şi m-am străduit din acel moment timp de 30 minute să mănânc orez cu cele două beţe...
Dar nu despre experienţa mea cu beţişoarele voiam să va povestesc, deşi spre sfărşitul mesei am început să pricep cum trebuie a fi ţinute pentru a mânca...
Undeva după vreo zece minute de când statea eu la masă şi mă chinuiam să manânc dau şi oamenii noştri drumul la muzică... ia să ghiciţi ce cânta într-un restaurant cu specific chinezesc la un volum destul de ridicat?
*
*
*
*
*
Ştefan Hruşcă şi Leru-i ler
Şi am simţit totuşi o bucurie lăuntrică... nu erau manele.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu